Despre ~Vineri dupa munca, in natura~ un concept Adeona Wanderlust.

Despre ~Vineri dupa munca, in natura~ un concept Adeona Wanderlust.

Am pornit la 6. Ne-am intors la 11. Seara.

Vineri. Dupa munca. Un concept care ne apartine si pentru care vom face tot posibilul sa-l ducem mai departe. De ce? Fiindca multumirea dupa o astfel de zi e atat de mare si noi, ca simpli oameni cu o pasiune ce ne indarjim sa o transmitem mai departe, avem sincera nevoie de a primi astfel de emotii si de a vedea in cei ce aleg sa calce pe poteci cu dor de duca, o bucurie reala de a fi in natura.

Trei aspecte, fiecare diferite, dar aparent cu importanta in a le scrie.Ieri eram pe picior de plecare.

Ne impartiseram pe masini, asteptam ultimii participanti care incercau sa evadeze, la propriu, din aglomeratia orasului cand vine cineva spre mine sa ma intreaba “in excursie?”. Raspund ca da, insa o asigur pe doamna ca nu pornim in aceiasi excursie. Aveam lista completa si toate telefoanele date. Nu lipsea nimeni, iar cei care fizic nu erau la locul de intalnire, sufleteste erau acolo si cu trupul in aglomeratia orasului. Asadar, colectiv complet.

Doamna se scuza si ne anunta ca trimisese un mesaj cu cateva minute inainte. Dorea sa vina in excursie, la munte. Daca mai avem locuri si acceptam, e bucuroasa, daca nu, se intoarce acasa resemnata, dar intelegatoare. Tu ce-ai fi facut? Dar nici nu e atat de important tu ce-ai fi facut. Deocamdata, rolurile nu sunt similare… desigur, am luat-o cu noi. Si la finalul serii ne-am zambit si ne-am multumit.

Aspectul nr. 2 e despre atmosfera.

De multi ani vad oameni in excursii, oameni inainte de excursii, oameni in timpul excursiilor si oameni pe munte sau in natura. Pot spune insa ca excursiile de dupa servici au o energie aparte. E oarecum o evadare in libertate. Un fel de nonconformism si o atitudine boema pentru ceea ce inseamna luxul de a privi cu un apus mai mult din natura, in timpul saptamanii. Caci in weekenduri majoritatea ne amintim de viata si de libertate, dar tocmai plecarea asta din cotidian si din oras intr-o zi obisnuita a saptamanii cred ca ne da curajul de a fi mandri de gestul de a fi plecat cateva ore in liniste, in padure, pe lange ape, pe pajisti, dealuri sau prin pesteri.

Imi pare ca intreg grupul se coaguleaza mai repede, iar relatiile dintre participanti evolueaza intr-un ritm mai rapit, stiind ca au doar cateva ore in a deveni compatibili in comunicare.

Aspectul nr. 3 este despre emotie.

Aseara eram spre finalul traseului. Parcurseseram deja Cheile Turzii, ajunseseram sus pe platou, statuseram cateva minute bune inmarmuriti in fata apusului si ne pregateam de coborare. Pentru a evita o portiune mai accidentata, fiindca era totusi o iesire in care participantii erau incarcati dupa o saptamana plina, am reconfigurat traseul si am ales o ruta mai usoara, dar mai grea din punct de vedere al orientarii. Am taiat-o printr-o padure crescuta sanatos, cu tufisuri si vegetatie inalta, asa, ca la inceput de vara. Totul se intampla in lumina de crepuscul. Coboram cu apusul in fata, insa in minutele petrecute in padure nu mai vedeam spectacolul. Cand am ajuns la liziera padurii, peisajul se schimbase, soarele disparuse, insa cerul ardea in lumini rusii-portocalii. Pe masura ce participantii ieseau din padure ( nu mai spun faptul ca eram tare, tare mandra de ei fiindca s-au descurcat atat de bine) faceau cativa pasi spre apus si se opreau privind. Tacit, am ramas acolo, fara sa ne spunem nimic. Se povestea in soapta, razlet, iar toata atentia noastra era indreptata spre luminile satelor, silueta dealurilor si lumina cerului. Imi luam atunci de pe fetele lor feedbackul dupa tura si dupa portiunea de coborare. Era bine!

Ce-i drept am vazut sute de astfel de apusuri, iar pentru mine era mai important sa mentinem concentrarea si moralul ridicat, fiindca mai aveam 5 min de coborare pana la masini. Priveam oamenii si din cand in cand cerul. Stim cum sa intervenim atunci cand vedem oameni cu ochii rosii, atunci cand ii simtim cu un nod in gat si stergandu-si stingheri ochii. Aseara, nu am intervenit. Am stat… si am privit. De dupa ochelarii care reflectau apusul rosiatic doi ochi scapau picuri de libertate. Si de curaj.

Vom duce cu noi acea emotie si acea multumire de a fi vazut doi ochi rosii. Curajosi. Si liberi. Intr-o vineri, dupa munca, in natura.

O saptamana usoara.
Andreea

Share this post